Tot ce trebuie să știm despre prelevarea probelor de sol

Acum, după recoltarea culturilor de primăvară, aprovizionarea optimă a plantelor cu substanțe nutritive reprezintă un punct esențial în cultivarea plantelor. Dacă aplicăm o cantitate mai mică de substanțe nutritive (sau într-o proporție neadecvată) decât cea pe care plantele o pot valorifica și încorpora în producție, atunci nu exploatăm pe deplin posibilitățile oferite de condițiile existente (condiții ecologice, potențialul de producție a soiului/hibridului) și vom obține o scădere a producției sau vom realiza o producție mai mică decât cea preconizată. Mai mult, aceasta generează și costuri suplimentare. Deși este un concept poate uitat de mulți, ,,intervențiile” agrotehnice și de protecție a plantelor reprezentă una dintre cele mai importante elemente a aprovizionării echilibrate cu substanțe nutritive. Dacă nu putem realiza acest lucru, dezvoltarea plantelor cultivate va fi mai lentă, buruienile le pot suprima (porumbul și floarea-soarelui sunt deosebit de sensibile la acesta) și, din cauza stării lor sanitare inadecvate, agenții patogeni le vor ataca mai ușor, ceea ce necesită intervenții suplimentare de protecție a plantelor și, prin urmare, cheltuieli suplimentare. Întrucât rolul aportului de nutrienți (și prin aceasta nu ne referim la mult azot, ci la furnizarea tuturor nutrienților în cantitatea și la raportul potrivit pentru nevoile plantei și caracteristicile solului) în obținerea randamentului dorit în condiții de cultivare intensivă este de aproximativ 25%, este important să se realizeze acest lucru profesional. Desigur, pentru aceasta, este necesar să se cunoască nu numai nevoile speciei, soiului/hibridului de plante dat, ci și conținutul de nutrienți absorbabili al solului. Acești doi factori (adică cantitatea de nutrienți aplicați și conținutul de nutrienți absorbabili al solului sau, cu alte cuvinte, aportul de nutrienți al solului) determină împreună dacă vom putea să ne exploatăm capacitățile, să obținem randamentul dorit și cât de eficient facem acest lucru. Pentru a face acest lucru, trebuie să cunoaștem aportul de nutrienți al solului, cel mai simplu mod de a face acest lucru fiind efectuarea regulată a testelor de sol și interpretarea corectă a rezultatelor obținute.

Necesitatea și practica prelevării probelor de sol nu este un lucru nou. A fost obligatorie și în perioada agriculturii intensive socialiste, fie la fiecare 3 ani, fie la fiecare 5 ani. Conform prevederilor legale în vigoare, prelevarea probelor trebuie efectuată o dată la 5 ani în cazul terenurilor sensibile la nitrați, precum și a celor incluse în programul de agro-mediu și climă (AKG), la fiecare 5 hectare. Prelevarea reprezentativă a probelor de sol este esențială, deoarece anumiți parametrii ai solului pot varia semnificativ chiar și pe suprafețe mici. O parte dintre acești parametri pot fi observați cu ochiul liber (de exemplu, textura solului: zone nisipoase, argiloase sau porțiuni de soluri sărate), însă diferențele privind aprovizionarea cu elemente nutritive nu pot fi identificate cu ochiul liber. De aceea este important ca prelevarea probelor să fie efectuată în mod profesional. Deoarece folosirea datelor obținute în urma unei prelevări incorecte de probe de sol nu poate conduce la decizii corecte. În plus, dacă oricum trebuie plătită analiza solului, este logic să ne asigurăm că prelevarea probelor este realizată corect. În cazul terenurilor sensibile la nitrați este obligatorie doar efectuarea așa-numitei analize restrânse a solului, care din păcate oferă informații doar cu privire la aprovizionarea cu NPK a solului. Din punct de vedere profesional, este mult mai avantajos să optăm pentru analiza extinsă a solului, care nu este cu mult mai costisitoare, dar furnizează date suplimentare privind nivelul de aprovizionare cu microelemente.

Înainte de a prezenta un exemplu concret privind heterogenitatea aprovizionării cu elemente nutritive a solului, să vedem mai întâi cum arată, pas cu pas, o prelevare corectă a probelor de sol pe terenurile arabile.

Adâncimea de prelevare a probelor de sol este de 0–30 cm. Așa-numita probă medie (cea trimisă la laborator) poate fi considerată reprezentativă doar dacă este alcătuită prin combinarea a 25–30 probe parțiale, recoltate de pe fiecare suprafață de 5 hectare din zonele omogene ale parcelei. Masa probei medii nu trebuie să depășească 1–1,5 kg. Pentru delimitarea zonelor omogene dintr-o parcelă, există mai multe opțiuni. Se pot utiliza hărți generate pe baza diferiților indici de vegetație (de exemplu: NDVI), obținute prin imagini captate cu dronă sau prin satelit, dar și hărțile de producție pot contribui semnificativ la identificarea „petelor de sol” din incinta parcelei. În lipsa acestora, ne putem orienta după rezultatele anterioare ale analizelor de sol, după petele de sol vizibile cu ochiul liber, după hărțile pedologice (cartograme, copii de hărți), ori observațiile efectuate asupra plantelor în timpul perioadei de vegetație, toate acestea putând ajuta la delimitarea porțiunilor de sol considerate unitare. După aceasta, zonele de prelevare a probelor (zonele de management) este recomandat să fie delimitate pe baza unei hărți topografice la scara de 1:10 000 (sau o altă scară adecvată). În lipsa unei astfel de hărți, se pot utiliza și hărțile bloc MePAR sau copii de hărți eliberate de oficiul de cadastru. Zonele de prelevare (zone, unități) și codul de identificare al fiecărei probe trebuie marcate clar pe harta utilizată (trebuie delimitate porțiunile de teren corespunzătoare fiecărei probe). Desigur, pe hartă trebuie indicate și hotarele parcelelor, simbolul acestora, precum și suprafața fiecărei parcele. În absența acestor informații, zonele de prelevare nu vor putea fi ulterior identificate cu exactitate. Este recomandat ca probele parțiale care compun proba medie să fie prelevate de-a lungul diagonalei terenului sau în zigzag (vezi figura 1). De-a lungul liniei de prelevare este recomandat să se colecteze probe cu masă identică, din cel puțin 20 de puncte.

Este interzisă prelevarea probelor de sol:

la marginea parcelei pe o fâșie de 20 de metri,
în locurile de întoarcere ale utilajelor agricole,
în locurile unde au fost căpițe de fân,
în locurile de depozitare a îngrășămintelor chimice, organice sau a amelioratorilor,
în locurile de odihnă ale animalelor.

Figura 1: Direcții de deplasare cu ocazia prelevării probelor

Momentul optim pentru prelevarea probelor de sol este după recoltarea culturii, dar înainte de aplicarea îngrășămintelor, când solul se află în stare cultivabilă. După aplicarea îngrășămintelor chimice trebuie așteptat cel puțin 100 de zile înainte de prelevare, iar după administrarea îngrășămintelor organice este necesară o perioadă de așteptare de minimum șase luni.

Prelevarea probelor de sol se poate efectua manual sau cu ajutorul unui echipament mecanic de prelevare. Proba medie prelevată trebuie introdusă într-o pungă impermeabilă, sigilată corespunzător și etichetată cu un cod de identificare, apoi trebuie transportată cât mai rapid la laboratorul care va efectua analiza.